luni, 25 august 2008

b u c u r e s t i 1 3

Sunt de treisprezece ani aici!

Chiar astazi s-au implinit!

Este ora 13:00 si ca deobicei imi completez raportul pe care trebuie sa-l trimit acasa. A devenit o rutina. Chiar ma intreb daca mai citeste cineva rapoartele sau daca nu cumva au uitat ca m-au trimis aici acum treisprezece ani.

Imi e drag locul asta dar imi e si dor de casa.

Imi dau seama ca am un conflict interior intre dorinta de a ajunge acasa si a o lua de la capat sau de a ramane inca aici.

E un loc straniu si dupa treisprezece ani inca nu m-am obisnuit cu el pe deplin. Distanta mare si trecerea timpului m-au transformat. Parca ieri am ajuns aici si nu pot sa uit nici acum uimirea si entuziasmul care m-au cuprins pe loc din prima clipa. La inceput mi-am facut treaba cu meticulozitate si daruire. In timp s-a transformat intr-o rutina, ca mai apoi sa ajunga sa devina ceva foarte personal. Rapoartele au inceput sa sune mai degraba a mici povestiri despre lucrurile care imi plac sau nu la locul asta, eu am inceput sa ma implic mai mult emotional si sa traiesc singuratatea impreuna cu acest loc bizar. Daca mai citeste cineva de acasa rapoartele, ca nu mai am nici o garantie in acest sens, cred ca-si imagineaza ca am luat-o razna. Nici nu e greu dupa treisprezece ani de singuratate intr-un loc atat de departe de casa si totusi atat de aproape. Viata de aici se desfasoara intocmai celei de acasa doar ca eu o privesc spre deosebire de aceea din exterior, intr-un fel analitic. De fapt o priveam analitic la inceput, in ultima vreme, a inceput insa parca sa ma inghita si am inceput sa ma confund cu cei de aici. A trecut multa vreme pana cand din subiecti au devenit semeni, si eu, din cercetator, subiect.

Scriu acest ultim raport de pe terasa blocului lui Max. E si el ca mine, un singuratic. Doar ca el este de aici si el nu scrie rapoarte despre “aici”. In ultima vreme ne-am imprietenit pentru ca ne plac aceleasi lucruri. De exemplu ne place sa stam pe terasa blocului si sa privim in jos. E fascinant sa vezi cum decurge o zi de la inaltimea asta. Totul pare de aici atat de mic si neinsemnat incat nici nu-ti vine sa crezi ca de fapt acolo jos sunt oameni care sunt fericiti sau tristi, care sunt singuri sau care se lupta sa treaca peste inca o zi care pare atat de scurta de aici. Totul e la o alta scara. De aici e simplu sa-I judeci sau sa le dai sfaturi si sa le spui unde au gresit sau ce trebuie sa faca. Pare o joaca de copil. Dar n-am privit mereu asa lucrurile. La inceput eram intre ei. Ma uitam la chipurile lor ingandurate cand treceau pe strada. Erau parca absenti. Singura legatura pe care o aveau cu universul inconjurator era faptul ca se fereau de obstacole in traiectoria pe care se deplasau. Era singura dovada ca existau intr-adevar laolalta in acelasi loc. Ma feream si eu. Din greseala m-am ciocnit odata cu cineva. A mormait ceva cu o privire pierduta, parca deranjat de faptul ca a fost intrerupt din ceva foarte important, si a continuat sa mearga. Atunci n-am inteles. Acum vad lucrurie din cu totul alta perspectiva. Poate ca daca vedeam scena de aici, de sus, as fi stiut atunci ca evenimentul petrecut s-a petrecut intocmai cum ar fi trebuit sa se petreaca si nu altfel. Astept cu nerabdare un semn de acasa si totodata imi dau seama ca acel semn ar insemna despartierea. Poate ca daca n-au mai dat nici un semn inseamna ca m-au uitat. Daca m-au uitat ce am sa fac? Raman aici? Sau incerc sa ma intorc s-o iau de la capat? Ultimul raport ar trebui sa fie o concluzie atotcuprinzatoare a celor treisprezece ani petrecuti aici si tot ce pot sa scriu de fapt sunt sentimentele care ma cuprind in acest moment. Nici nu stiu daca acest raport poate fi folosit in scopul in care a fost conceput, dar nici nu-mi mai pasa. E important ca sunt aici, nu ce fac aici. E important ca acest loc care l-a inceput m-a tinut la distanta, a inceput sa ma primeasca si sa ma considere a lui. De fapt in toate lucrurile marunte se afla valoarea lui cea mai mare si pe acestea le indragesc eu cel mai mult. Parca m-am descompus in mii si mii de particele marunte si fiecare particica o sa ramana aici cand voi pleca. Cand am sa plec de aici o sa iau cu mine doar ce-mi mai apartine. Ce a devenit al lui, o sa ramana aici, si doar lipsa o sa-mi aminteasca de el. Intr-un fel ma bucur insa ca o parte din mine o sa ramana mereu aici si o sa fie fericita.

Raport final,

Bucuresti, 13. 08. 2089

L.u.i.z.a.