casutza florin

b u c u r e s t i 1 3 / aka: mission to earth

b u c u r e s t i 1 3

Sunt de treisprezece ani aici!

Chiar astazi s-au implinit!

Este ora 13:00 si ca deobicei imi completez raportul pe care trebuie sa-l trimit acasa. A devenit o rutina. Chiar ma intreb daca mai citeste cineva rapoartele sau daca nu cumva au uitat ca m-au trimis aici acum treisprezece ani.

Imi e drag locul asta dar imi e si dor de casa.

Imi dau seama ca am un conflict interior intre dorinta de a ajunge acasa si a o lua de la capat sau de a ramane inca aici.

E un loc straniu si dupa treisprezece ani inca nu m-am obisnuit cu el pe deplin. Distanta mare si trecerea timpului m-au transformat. Parca ieri am ajuns aici si nu pot sa uit nici acum uimirea si entuziasmul care m-au cuprins pe loc din prima clipa. La inceput mi-am facut treaba cu meticulozitate si daruire. In timp s-a transformat intr-o rutina, ca mai apoi sa ajunga sa devina ceva foarte personal. Rapoartele au inceput sa sune mai degraba a mici povestiri despre lucrurile care imi plac sau nu la locul asta, eu am inceput sa ma implic mai mult emotional si sa traiesc singuratatea impreuna cu acest loc bizar. Daca mai citeste cineva de acasa rapoartele, ca nu mai am nici o garantie in acest sens, cred ca-si imagineaza ca am luat-o razna. Nici nu e greu dupa treisprezece ani de singuratate intr-un loc atat de departe de casa si totusi atat de aproape. Viata de aici se desfasoara intocmai celei de acasa doar ca eu o privesc spre deosebire de aceea din exterior, intr-un fel analitic. De fapt o priveam analitic la inceput, in ultima vreme, a inceput insa parca sa ma inghita si am inceput sa ma confund cu cei de aici. A trecut multa vreme pana cand din subiecti au devenit semeni, si eu, din cercetator, subiect.

Scriu acest ultim raport de pe terasa blocului lui Max. E si el ca mine, un singuratic. Doar ca el este de aici si el nu scrie rapoarte despre “aici”. In ultima vreme ne-am imprietenit pentru ca ne plac aceleasi lucruri. De exemplu ne place sa stam pe terasa blocului si sa privim in jos. E fascinant sa vezi cum decurge o zi de la inaltimea asta. Totul pare de aici atat de mic si neinsemnat incat nici nu-ti vine sa crezi ca de fapt acolo jos sunt oameni care sunt fericiti sau tristi, care sunt singuri sau care se lupta sa treaca peste inca o zi care pare atat de scurta de aici. Totul e la o alta scara. De aici e simplu sa-I judeci sau sa le dai sfaturi si sa le spui unde au gresit sau ce trebuie sa faca. Pare o joaca de copil. Dar n-am privit mereu asa lucrurile. La inceput eram intre ei. Ma uitam la chipurile lor ingandurate cand treceau pe strada. Erau parca absenti. Singura legatura pe care o aveau cu universul inconjurator era faptul ca se fereau de obstacole in traiectoria pe care se deplasau. Era singura dovada ca existau intr-adevar laolalta in acelasi loc. Ma feream si eu. Din greseala m-am ciocnit odata cu cineva. A mormait ceva cu o privire pierduta, parca deranjat de faptul ca a fost intrerupt din ceva foarte important, si a continuat sa mearga. Atunci n-am inteles. Acum vad lucrurie din cu totul alta perspectiva. Poate ca daca vedeam scena de aici, de sus, as fi stiut atunci ca evenimentul petrecut s-a petrecut intocmai cum ar fi trebuit sa se petreaca si nu altfel. Astept cu nerabdare un semn de acasa si totodata imi dau seama ca acel semn ar insemna despartierea. Poate ca daca n-au mai dat nici un semn inseamna ca m-au uitat. Daca m-au uitat ce am sa fac? Raman aici? Sau incerc sa ma intorc s-o iau de la capat? Ultimul raport ar trebui sa fie o concluzie atotcuprinzatoare a celor treisprezece ani petrecuti aici si tot ce pot sa scriu de fapt sunt sentimentele care ma cuprind in acest moment. Nici nu stiu daca acest raport poate fi folosit in scopul in care a fost conceput, dar nici nu-mi mai pasa. E important ca sunt aici, nu ce fac aici. E important ca acest loc care l-a inceput m-a tinut la distanta, a inceput sa ma primeasca si sa ma considere a lui. De fapt in toate lucrurile marunte se afla valoarea lui cea mai mare si pe acestea le indragesc eu cel mai mult. Parca m-am descompus in mii si mii de particele marunte si fiecare particica o sa ramana aici cand voi pleca. Cand am sa plec de aici o sa iau cu mine doar ce-mi mai apartine. Ce a devenit al lui, o sa ramana aici, si doar lipsa o sa-mi aminteasca de el. Intr-un fel ma bucur insa ca o parte din mine o sa ramana mereu aici si o sa fie fericita.

Raport final,

Bucuresti, 13. 08. 2089

L.u.i.z.a.

din arh. in drd. arh.

Institutiile din romania, mai exact, din Bucuresti sunt replica fidela, la o scara mai mica, a insusi aparatului sau sistemului statal al romaniei. De ce spun asta?...pentru ca exista si aici conducatori, administratori, secretariate, casierii, birouri si toate cele.

M-am hotarat sa ma inscriu la doctorat. Asta poate si pentru ca de mic vroiam sa ma fac doctor sau savant ca sa pot gasi un leac impotriva mortii astfel incat sa traim vesnic si sa fim mereu impreuna. (in primul rand ma gandeam la bunicii mei dar eram atunci destul de bun incat sa dau si restului lumii din leacul ce urma sa-l inventez.)

Pana la urma am facut arhitectura, ca macar, sa fac cladiri in care sa traiasca omenirea, cate zile o avea ea, si din cauza ca m-am prins ca e dificila treaba cu traitul vesnic, dar si pentru ca mi-am dat seama ca n-ar vrea nimeni sa traiasca vesnic (asta abia dupa ce am vazut Highlander 4). Deci singura formula de a fi doctor care mi-a ramas este aceea de doctor arhitect.

N-am vrut sa ma inscriu la studii doctorale imediat ce am terminat facultatea dintr-un motiv pe cat de clar pe atat de prostesc. Am considerat mereu ca studiile avansate sau asa zis-ul doctorat reprezinta incununarea unei vaste experiente intr-un anumit domeniu pe care n-o poti obtine decat dupa o lunga perioada de profesare a meseriei si dupa clarificarea astfel, a unui domeniu de interes, care sa poata fi materializat in teza de doctorat. Gresit. Exista scoala de studii doctorale cu frecventa. Mergi la cursuri, iei notite, participi la colocvii, simpozioane, publici articole si intr-un tarziu in urma sustinerii publice a tezei, schimbi prefixul din arh. in dr. arh. Asta se intampla pe parcursul a doar patru ani in care nici macar nu este necesar sa profesezi meseria in sine ci doar eventual sa critici ce profeseaza altii sau sa contribui la formarea altor arhitecti in devenire prin orele pe care esti obligat sa le faci pe post de asist. drd. arh. sau prep. drd. arh. la atelier. Nici macar nu trebuie sa ai veleitati pedagogice pentru asta pentru ca nu te intreaba nimeni asa ceva. Acum ce sa zic...deja am experienta in domeniul asta pentru ca fac asta de doi ani, mai exact, de cand am absolvit facultatea, pe de o parte din cauza ca am luat o nota mare la diploma (lucru care a inlesnit intrarea in sistemul de invatamant), pe de alta parte dintr-o pasiune pentru invatamantul de arhitectura si visul stupid ca eventual asa as putea sa schimb lucrurile in bine. Ca titulatura nu am fost nici prep. arh. nici asist. arh. ci simplu P.O. adica „plata cu ora“. Stiu ca suna a prostitutie dar nu e. Prostitutia se defineste prin neimplicarea emotionala intr-un anumit act in favoarea unor beneficii materiale, aici insa, lucrurile stau exact pe dos, si anume, este vorba de implicarea emotionala intr-o activitate, in defavoarea unor beneficii materiale. „Plata“ in sine este derizorie iar „ora“ tinde sa se prelungeasca astfel in cat sa nu mai fie rentabila „plata cu ora“ ci „plata la numar“. Sigur, titulatura P.O. te face sa te simti umil in fata sistemului unde e plin de prof. dr. arh. , conf. dr. arh. si mai nou de acesti „drd.“ arh. Asta imi ridica un semn de intrebare. De ce trebuie „doctorandul“ sa afiseze „statusul“ ca in yahoo messenger? Adica nu era suficient sa obtina dupa patru ani titlul de „dr“? Este necesar sa afiseze si starea intermediara intre arh. si dr. arh.? Daca se afiseaza in titlu si activitatea depusa pentru obtinerea lui, de ce nu vedem si titulaturi de genul „asp. rect. arh.“ adica „aspirant rectorand arhitect“ sau, si mai interesant, daca am introduce titlul „stagiar“ (pe care-l dobandeste orice tanar arhitect in doar sase ani de studiu si cu care-si petrece inca doi minunati ani in campul muncii prost platite si exploatate) ar putea sa iasa ceva de genul „asist. drd. sta. arh.“ adica: „asistent doctorand stagiar arhitect“ sau, de ce nu, „fra. mb. cot. prep. drd. sta. arh. la O.A.R.“ – adica: „fraier membru cotizant preparator doctorand stagiar arhitect la Ordinul Arhitectilor din Romania". Asta doar ca sa descrie statutul tanarului entuziast al breslei intre obtinerea atat de ravnitelor distinctii si titluri.

Ca orice sistem romanesc cu influente frantuzesti, si acesta, are aceleasi caracteristici definitorii. In primul rand informatia in cadrul lui nu circula, mai exact toate secretariatele functioneaza independent, ca niste enclave. E bine sa se descentralizeze puterea in stat ca altfel se ajunge la dictatura. Penetrarea sistemului se face asemanator cu cererea de cetatenie intr-un stat capitalist. Ai doua variante: ori te casatoresti cu un cetatean al statului respectiv, ori trebuie sa fii rezident, o vreme, in acel stat si sa dai dovada de o buna conduita obsteasca ca oricare alt cetatean al statului respectiv, supus regulilor lui. Casatoria aici desigur este in sens metaforic si se refera mai degraba la infiriparea unei relatii bazate pe respect si prietenie intre un cetatean al statului si un aspirant la cetatenie. Cealalta varianta insa, se loveste de institutiile statului, in cazul nostru, secretariate, casierii si alte birouri. Astfel, cetateanul aspirant, trebuie sa inceapa cu o cerere prin care sa faca cunoscuta intentia sa de a deveni cetatean cu drepturi depline al statului in cauza. Unde se face cererea? Si cui se adreseaza? Nimeni nu stie... esti trimis pe rand din birou in birou pana iti dai seama ca ele functioneaza independent unul de celalalt si nici unul dintre functionarii care lucreaza aici nu are habar de ce face celalalt birou.

Pana la urma am ajuns intr-un loc mistic. Un loc despre existenta caruia nici nu aveam habar, asta dupa sase ani petrecuti in aceasta institutie. M-am simtit ca intr-o vizita la oracol. Am intrat in incaperea luminata obscur unde in spatele unui monitor imens licareau doi ochi inteligenti si concentrati la ce faceau. Pana sa ma dumiresc am auzit o voce care m-a invaluit din toate partile si mi-a trasat cu precizie milimetrica o linie de gheata de-a lungul sirei spinarii:“- CU CE POT SA TE AJUT?“ M-am scuturat de fior si am baiguit intr-un grai pe semne doar de mine inteles cum ca as vrea sa patrund in sistem si ca nu stiu care este calea pe care trebuie sa apuc. M-a intrerupt din nou vocea de data asta parca si mai invaluitoare, pe de-o parte dandu-mi o senzatie de siguranta dar totusi trasand parca si mai accentuat linia de gheata:“ - SI DE CE TE-AU TRIMIS LA MINE?“. Adevarul e ca nu stiam. Am presupus ca am ajuns acolo pentru a afla respunsuri. Raspunsuri la intrebari pe care ei nu puteau sa mi le raspunda si, totusi aici, aveau sa-si gaseasca raspunsul. S-a lasat o clipa de liniste in care parca atmosfera linistita de acolo se lipise de mine ca o plapuma grea intr-o noapte friguroasa de iarna. Era exact ca linistea care se lasa intr-un film cu varcolaci, tocmai in momentul in care unul din protagonisti realizeaza ca e luna plina. In disperare de cauza am inceput sa baigui tot ce aveam pe suflet. As fi povestit si jumatate din viata mea doar ca sa evit linistea ce se instaurase. Era curios ca vocea mea nu avea ecou. Parca vorbeam de undeva din spatele meu, eu fiind mai mult un spectator la o piesa de teatru radiofonic. Intr-un tarziu, vocea a prins din nou viata. Mi-a explicat ce stiam deja si cum ca nu poate sa ma ajute in plus fata de cat m-au ajutat si ei.

- Si eu ce trebuie sa fac? Am inrebat eu nedumerit.

- NU STIU!

Am multumit si m-am indreptat spre iesire cu un mers ca intr-un cosmar, in care alearga ceva monstruos dupa tine si tu esti incapabil sa alergi, desi faci tot efortul uman cu putinta. Dupa ce am inchis usa in spatele meu mi-am dat seama ca am fost intr-o alta lume. Poate ca am fost intr-o incapere care e acolo de cand lumea si in care nu mai merge nimeni de ani de zile. Sau poate ca nimeni, ca si mine pana azi, nu stie de existenta acelei incaperi. Atunci stau si ma intreb, tulburat inca, ce rost are aceasta incapere, daca nici nu mi-a raspuns la intrebari? Si pana una alta....eu ce sa fac?...

spa